Hristos ca boală de nevindecat – Vladimir Pustan

Dacă lipseşte ceva vizibil creştinismului, lucrul acela se numeşte pasiune. Pasiunea aceea care te arde, care te scoate în stradă, care te face să cânţi, plângi, ţipi, să sari în sus de bucurie.
Pasiunea care te face să mori cu fiecare mort fără Dumnezeu, să te rogi cu fiecare celulă din trup, să aştepţi pe Hristos ca o mireasă cu urechea ciulită, aşteptând alaiul în poarta casei.
Dacă vrei entuziasm el nu trebuie căutat prin biserici pentru că nu e. Teologia noastră a făcut bucuria praf pentru că sfinţii care se bucură sunt eretici numai buni de puşi pe rug. Hristos iubeşte mutrele pocite, grave, schimonosite, ţepene, ridicole şi constipate. Bucuria e lumească şi poate de aceea nu va fi prezentă în iad, ci numai în rai.
Lipsa naşterii din nou însoţită de o religie găunoasă creează iar lipsă de pasiune, care se vede în felul în care cântăm, predicăm, ascultăm şi facem colecta. Dacă vrei pasiune du-te la un meci de fotbal, du-te la un concert rock pentru că acolo se pune suflet. Noi o folosim cu economie ca să ne ajungă până în necazul cel mare. Păcatul nu naşte oameni pasionati, ci nişte oameni de zăpadă tăcuţi privind cu ochi de cărbune la morcovul pus greşit în loc de nas.
Va trebui să reinventăm pocăinţa. Va trebui să-L reinventăm pe Hristos. Urmarea Lui, zicea Toma de Kempis, trebuie să fiu un foc mistuitor care te arde în cel mai frumos holocaust.
Montesquieu povestea despre un pastor care, după ce a făcut o febră zdravănă, a vorbit numai în versuri. Sănătatea i-ar fi ascuns talentul.
Faceţi duminică dimineaţa o rugăciune în biserici ca să ne ajute Dumnezeu să ne îmbolnăvim grav de Hristos. Să avem parte de o metastază cruntă a bucuriei şi pasiunii care să inoculeze în ceilalţi microbul urmării Celui ce ne vrea plini de Duh. Lăsaţi figurile grave pentru statui…