Scrisoare semenilor mei… – Sefora Geantă

Mulțumesc…

Celor ce m-ați iubit când meritam cel mai puțin. Fie că ați știut-o sau nu. Atunci aveam cea mai mare nevoie.

Celor al căror umăr a purtat urma lacrimilor mele. Pentru că voi nu v-ați ferit să vă murdăriți sufletul de suferințele altora.

Celor care mi-ați luminat zilele cu optimismul vostru, oricât am insistat eu că viața frumoasă e numai în filme. Probabil (și mai mult ca sigur!) e culoare dincolo de alb-negrul meu.

Celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, conștientizând, totuși, că acele clipe nu le veți mai primi niciodată înapoi.

Celor care ați știut să-mi ascultați tăcerea și nu m-ați bombardat cu întrebări, mai ales când nu aveam chef (și tărie) să răspund la ele. Sunt un om dificil, n-am negat-o niciodată. Dar nimeni nu-i imposibil de iubit…

Celor care mi-ați spus că n-o să reușesc, că nu sunt în stare. Fără voi, nu mi-aș fi depășit limitele și n-aș fi ajuns unde mi-am propus. Dar și celor care m-ați încurajat. Mi-ați dat putere să continui cursa.

Celor care m-ați purtat în rugăciune. Asta-i cea mai mare favoare pe care i-o poți face unui om.

Celor care v-ați menținut voioșia în ciuda tuturor cicatricilor, celor care ați continuat să vă bucurați, chiar trecând prin Valea Plângerii, celor care ați păstrat puterea de a zâmbi dincolo de lacrimi. Voi, mi-ați fost exemplu că se poate…

Celor care m-ați iertat și ați trecut cu vederea gafele mele. Apreciez că sunt și oameni care mi-au iubit defectele – așa am înțeles că nu tot ce-i imperfect e de lepădat, dar că trebuie dată șansa fiecăreia dintre imperfecțiuni să devină o calitate.

Celor care m-ați lăsat singură și mi-ați întors spatele (nu vă neg existența)… Oricât de greu mi-ar fi fost atunci să admit, fără plecarea voastră nu m-aș fi descoperit pe mine. Octavian Paler spunea – Fără pustiu nu se poate, pentru că nu te poți cunoaște niciodată bine în mijlocul unei mulțimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare, ca și simțămintele că uneori ești abandonat de divinitate… și nu vei muri singur.

Mulțumesc și celor pe care i-am crezut îngeri, dar s-au dovedit a fi hiene. Calitățile lor, expuse, m-au făcut să dau tot ce am mai bun pentru a le atinge nivelul. Sesizarea că n-au fost ceea ce păreau mi-a fost lecție, ș-am învățat cum să nu fac, cum să nu fiu. Și între aparența și esența lor, eu… am crescut.

Și nu în ultimul rând, îți mulțumesc Ție, Doamne, pentru că mi-ai fost tovarăș, și-n vale și pe culmi. Mulțumesc că m-ai întărit, să merg mai departe. Și, mai ales, că nu mi-ai ascultat toate rugăciunile. Multe lucruri din câte-am cerut, ai știut că nu-mi fac bine, nici nu-mi sunt utile…

Mulțumesc tuturor, pentru tot. Bune și rele. Sunteți parte din viața mea. Cărămizi din construcția care sunt eu astăzi.

P.S. Șantier în lucru. Întru desăvârșire…

Sefora Geantă

Posted in: